Este dificil pentru noi să studiem formațiunile antice terestre, întrucât s-au prăbușit datorită tectonicii plăcilor sau a intemperiilor. Prin urmare, este necesar să observăm îndeaproape Luna și Marte pentru a cunoaște trecutul lor. Dar dacă o parte din informațiile din aceste lumi sunt părtinitoare?
Când meteorii se prăbușesc în suprafața lunară, ei creează atât de multă căldură încât roca se topește și eliberează anumite emisii. Unele dintre aceste produse se răcesc și se transformă în globuri strălucitoare numite sticlă lunară. Absolventul studenților Ya-Hughie Juan de la Universitatea Purdue a decis să studieze aceste "bile" pentru a obține informații despre viteza meteoritului care se încadrează pe lună.
Mostrele studiate au fost obținute de astronauții misiunii Apollo în anii 1960. Majoritatea descoperirilor au fost tineri, ceea ce poate indica faptul că în ultimii ani viteza de influență asupra lunii a crescut. Dar Juan a fost sceptic la această interpretare, bazat pe gândurile lui Nicole Zellner (cercetător de la Colegiul Albion). Ea a creat un model pentru formarea și distribuirea bilelor de sticlă de lună și a arătat că viteza șocului ar fi trebuit să fie constantă. Cu toate acestea, o mică probă de particule sferice colectate a fost schimbată spre evenimente mai recente. Problema este că astronauții au colectat literalmente probe din stratul superior al suprafeței. Dacă ar fi săpat mai adânc, ar fi apărut o variantă a unei scheme de distribuție a vârstei mai exactă. Cercetătorii speră că într-o zi vom putea să ne întoarcem la lună și să luăm probe în mod corect.
Înțelegerea vitezei de impact este o parte importantă a învățării despre viața de pe pământ. Căderea meteoritilor a condus la extincții în masă (inclusiv la dinozauri). Pământul a pierdut cea mai mare parte a istoriei antice, astfel încât toate speranțele au fost plasate pe satelit.
